Malpraxis medical : medicul meu a fost prea ocupat la cabinetul particular ca sa vada ca copilul murise de trei zile
Daca ne ascundem , daca refuzam sa vorbim despre ce se intampla in jurul nostru, in sistemul medical romanesc, daca trecem sub tacere dezastrul care ne distruge sub tavalugul lui, atunci nu vom avea sansa sa ajungem vreodata sa ne simtim in siguranta , noi si familiile noastre.
O bucuresteanca, care si-a inscris cazul pe site scriindu-i lui Bianca Brad, care a suferit enorm intrucat i s-a refuzat sa i se arate copilul nascut mort, are la randul ei o poveste de un dramatism iesit din comun. Grav este ca nici un cadru medical nu a fost sanctionat administrativ, tras la raspundere penala sau dati in judecata in Justitie in aceste cazuri de o gravitate iesita din comun.
Extrem de multe marturii socante exista facute de mamici care au i-aun scris lui Bianca Brad dupa accidentul suferit de aceasta, iar foarte multe dintre aceste marturii denota o bataie de joc si un nivel al josniciei la care s-a ajuns in sanatatea si sistemul medical romanesc, care efectiv de indeamna sa renunti sa mai platesti vreodata taxe sau contributii sociale. Sunt dezvaluiri iesite din comun si ele trebuie spuse, trebuie popularizate pentru ca trebuie sa renuntam sa ne mai mintim si sa spunem ca totul este in regula in conditiile in care in tara noastra inca au loc asemenea cazuri de malpraxis absolut incredibile, care ne arunca direct in categoria tarilor din lumea a treia sau a patra, sau a cincea.
Iata povestea femeii din Bucuresti :
Durerea pierderii unui copil cu putin inainte de a se naste o cunosc caci am trait-o acum 5 ani; a fost un mare soc si o suferinta cumplita, dar am depasit momentul si acum am doua fetite minunate. Povestea mea e simpla : neglijenta medicului care imi supraveghea sarcina a dus la aceasta tragedie..diagnosticul a fost preeclampsie ( tensiune mare in sarcina). Inca din luna a 6a au aparut semne ( in afara unei tensiuni usor crescute):de la o ecografie la alta puiutul meu era in urma cu dezvoltarea; la inceput nimic alarmant, insa in momentul in care intarzierea a fost de 1 luna !!! am intrebat de ce, ce se intampla iar raspunsul a fost " academic" :" probabil nu ai tinut tu bine minte data ultimei menstre!" Craciunul 2002 si Anul Nou 2003 le-am petrecut in spital, in orasul F, unde mama mea, medic si ea a observat ca e ceva in neregula si m-a internat : tensiunea era 17, dar eu ma simteam bine ( exceptand faptul ca retineam apa in organism si eram umflata toata)...Medicii de-acolo au fost foarte atenti, mi-au dat un tratament, mi-au facut analize , si dupa o saptamana de spitalizare am ajuns la o tensiune constanta de 12 cu 7...copilul misca, eram mai optimista. M-am intors in Bucuresti si m-am dus cu analizele si externarea la medicul ginecolog, care, dupa ce le-a vazut, mi-a dat un tratament pentru mentinerea tensiunii scazute, fara insa a se gandi o clipa sa repete anlizele , care erau proaste...erau toate semnele unei preeclampsii, iar el le ignora, era prea aglomerat cu programul de la policlinica , cel de la cabinetul particular, cu nasterile...Culmea e ca ajunsesem la el printr-o recomandare! Ma chema din 2 in 2 zile sa imi verifice tensiunea..ajunsesem sa-mi dau seama ca ceva nu e in regula, caci copilul nu mai misca asa puternic, sanii parca se micsorau...iar el m-a lasat sa plec din cabinet cu tensiunea 19 si cu " recomandarea" : " Daca nu esti cuminte te internez, ce vrei sa-mi faci probleme?" Deja ma hotarasem sa ma intorc in orasul F unde locuiesc parintii mei si sa nasc acolo, dar a fost prea tarziu...Dimineata au inceput contractiile ( fiind prima sarcina nici n-am stiut ca acele dureri sunt contractii) iar la miezul noptii am chemat salvarea, caci nr lui de telefon nu-l aveam. M-au dus la maternitatea Bucur iar acolo au ascultat bataile inimii beblusului...care nu se auzeau; medicul de garda a zis ca ar fi bine sa facem o ecografie, iar la ecografie a vazut copilul mort! Murise de trei zile, intrase deja in descompunere...Organismul insa declansase nasterea, pot spune ca asta a fost salvarea mea, caci altfel poate azi nu mai scriam aceste randuri. In momentul in care mi-au spus ca bebelusul e mort n-am realizat prea bine ce e , eram intre contractii, ametita de durere...am nascut o fetita la 38 de saptamani, o fetita a carei dezvoltare fusese afectata de tensiunea mare si care avea 1450 g...n-am vazut-o si nici nu mi-am dorit sa o vad, nu as fi vrut sa pastrez o asa amintire. Mi s-a spus apoi ca in timpul nasterii tensiunea a crescut peste 22, ca mi-am pierdut cunostinta...iar sotul meu care astepta infrigurat vesti despre noi, a primit un mesaj laconic de la o infirmiera " Copilul e mort , acum incearca sa o salveze si pe ea". Nu mi-a spus niciodata mai multe, dar imi inchipui ce a fost si in sufletul lui...Am suferit enorm dupa ceea, plangeam mereu, am discutat si cu un psiholog, mi-am reluat viata, am incercat sa imi tin mintea cat mai ocupata ( eram studenta si m-am dus la examene, apoi m-am intors la servici). Primul lucru pe care l-am facut dupa ce m-am intors acasa a fost sa-mi anunt prietenii si cunostintele despre ce s-a intamplat tocmai pentru a evita situatii penibile.Mi s-a spus ca e mai bine ca s-a intamplat asa, caci daca s-ar fi nascut ar fi fost handicapata, si probabil asta e realitatea, insa nu mi-a putut explica nimeni cum un medic primar, specialist, cu experienta a putut fi asa ignorant. Cand m-am dus la el si i-am spus cred ca i s-a facut rau, caci s-a asezat pe un scaun si s-a albit la fata. Am plans luni in sir, nu puteam sa discut despre copii fara sa plang, nu m-am dus sa o vad pe prietena mea care tocmai nascuse ( cu acelasi medic!), n-am putut nici macar sa vorbesc cu ea la telefon...Tact au avut prea putini, preferam sa fiu lasata in pace, insa am discutat cu cine a vrut sa ma asculte , mi-am spus povestea printre lacrimi...poate si asta a fost un fel de terapie. M-am intrebat de ce a vrut Dumnezeu sa se intample asta si am fost furioasa...Vroiam sa o botezam Maria. Aveam si o caseta video de la ecografie cu Mariuca noastra la care ne uitam tare mandri. Durerea s-a mai atenuat in momentul in care am ramas iar insarcinata, iar acum am doua fetite care ma fac in fiecare zi fericita. Nu pot insa sa nu ma intreb uneori cum ar fi fost daca Maria ar fi trait. Dumnezeu n-a vrut sa fie asa si a luat-o la el pe 21 ianuarie 2003.
Pentru comentarii sau sugestii pe tema acestui material , ori daca ati trecut prin situatii similare si credeti ca ele trebuie cunoscute si reclamate autoritatilor si Justitiei, va invit sa imi scrieti la adresa
iulian.urban@gmail.com
