Martusii socante din sistemul medical : la Maternitatea Ploiesti o gravida a nascut pe holuri si a fost abandondata pentru ca nu a COTIZAT

Daca ne ascundem , daca refuzam sa vorbim despre ce se intampla in jurul nostru, in sistemul medical romanesc, daca trecem sub tacere dezastrul care ne distruge sub tavalugul lui, atunci nu vom avea sansa sa ajungem vreodata sa ne simtim in siguranta , noi si familiile noastre.
Mihaela din Ploiesti, care si-a inscris cazul pe site scriindu-i lui Bianca Brad, care a suferit enorm intrucat i s-a refuzat sa i se arate copilul nascut mort, are la randul ei o poveste de un dramatism iesit din comun. Grav este ca nici un cadru medical nu a fost sanctionat administrativ, tras la raspundere penala sau dati in judecata in Justitie in aceste cazuri de o gravitate iesita din comun.

Iata povestea Mihaelei :

Numele meu este Mihaela..  Mai am puţin şi împlinesc 40 de ani. Sunt la a doua căsnicie, care este realmente un vis devenit realitate. Am un soţ cu totul şi cu totul special. Un OM aşa cum rar întâlneşti în viaţa asta.

După o mare dezamăgire vizavi de prima căsnicie, după 6 ani de la divorţ şi după nişte relaţii nereuşite, bunul Dumnezeu mi-a dăruit cel mai mare noroc din viaţa mea. Mi-am întâlnit jumătatea. Căreia simt că îi sunt şi eu jumătatea. Trăim sentimente şi lucruri pe care nu credeam că le poţi trăi cu adevărat. Clipe cu adevărat speciale.

Dar, am împărtăşit şi dureri neînchipuit de mari. Ne-am cunoscut în anul 2000, ne-am căsătorit în iunie 2002 şi imediat după nuntă, a apărut prima mare durere. La nuntă eram însărcinată, dar nu am ştiut în acel moment. Imediat ce am realizat lucrul acesta m-am dus fericită la o doctoriţă ginecolog. Din păcate, după un prim control,

într-o dimineaţă m-am trezit sângerând puternic, şi… asta a fost tot. Avort spontan. M-a durut îngrozitor sufletul, dar mi-am spus că poate a fost un accident. Poate emoţiile nunţii, poate stress-ul, poate…

Spre sfârşitul anului 2002 am rămas din nou însărcinată. Îţi imaginezi fericirea mea şi a soţului meu. Îşi dorea tare, tare o fetiţă. Din secunda în care am realizat că sunt însărcinată, am încercat să uit ce s-a întâmplat în vară, să-mi spun că a fost doar o întâmplare, am încercat să am un moral bun. Şi bineînţeles, am mers la doctoriţa ginecolog la care fusesem şi prima oară. O doamnă cu suflet mare, o mămoasă, un om care m-a încurajat tot timpul. Evident că i-am urmat toate indicaţiile, am luat toate tratamentele prescrise, am făcut tot felul de analize, ba chiar mi-am supus soţul unei lungi perioade de abstinenţă sexuală, întrucât în sufletul meu exista o mică teamă cuibărită în suflet : "Doamne, să nu se întâmple ceva".

Totul a mers bine până când am intrat în 15 săptămâni, când într-o dimineaţă

m-am trezit cu o sângerare. Mi-am sunat imediat doctoriţa care m-a sfătuit să mă internez imediat la maternitate. Am uitat să spun că locuiesc în Ploieşti. M-am internat, doctoriţa a venit şi m-a consultat imediat după raportul de gardă, dar a trebuit să stau până la prânz ca să mi se facă ecografie, căci la acel moment, în maternitatea din Ploieşti era un singur ecograf pe secţia în care eram internată, care îţi imaginezi cât era de ocupat.

Datorită relaţiei bune pe care o aveam cu doctoriţa, am beneficiat de un tratament "special". Mi s-a administrat timp de 3 zile Gravibinon (un medicament scump) pentru a încerca stoparea unui avort spontan. Spun special, întrucât celorlalte paciente, colege de suferinţă, aflate în acelaşi pericol ca şi mine, li se administra No spa şi Diazepam. După tratament şi după internare, am avut concediu medical.

Ţin minte şi acum ziua în care am fost în cabinetul unui medic ginecolog din Bucureşti, dotat cu ecograf performant pentru acea vreme şi cu sondă vaginală. Mi se părea o minunăţie şi mi-am spus că, slavă Domnului, am nimerit pe mâini bune.

Ţin minte şi acum că era într-o zi de vineri, atunci când cu ajutorul ecografului, mi-am văzut copilaşul format. I-am văzut inimioara bătând. Nu cred că e cazul să-ţi spun ce senzaţie extraordinară trăieşti în acele momente. Doctorul a spus că totul este în ordine, că sarcina e bine dezvoltată pentru vârsta gestaţională (16 săptămâni), mi-a schimbat tratamentul şi am plecat spre casă. Pluteam, nu alta! Faptul că îmi văzusem atât de clar copilaşul, că îi văzusem inimioara pulsând, a fost cel mai mare dar pe care îl poate primi o mămică în devenire.

A venit week-end-ul, fericirea mă copleşea şi îmi spuneam că totul este în ordine. Vreau să îţi spun că în tot acest timp, de teamă şi sfătuită de doctoriţa din Ploieşti, eu şi soţul meu nu am făcut dragoste. Mă chinuia gândul că îl "pedepsesc", dar convenisem cu el că mica noastră minune e mai importantă, că merită sacrificiul.

Doctorul din Bucureşti mi-a spus că e o prostie şi că nu e cazul să îmi mai "chinui" soţul astfel.

În acea perioadă a vieţii noastre soţul meu lucra la schimburi, iar în săptămâna aceea era schimbul 2. Eu eram în continuare în concediu medical. Soţul meu a plecat la serviciu, iar pe la orele 18, a început să mă doară mijlocul. Era iarnă, de fapt dacă stau să mă gândesc, peste câteva zile se împlinesc 5 ani de când s-a întâmplat, caloriferele erau calde şi m-am apropiat cu spatele de acesta, sperând că mă va lăsa durerea. Apoi am făcut un duş şi a început să mă doară pe sub burtică. Nu ştiam atunci, dar acelea erau contracţii. Am sperat că atâta vreme cât nu există o hemoragie care sa îmi dea ceva de bănuit, că atâta vreme cât iau tratamentul recomandat pentru a ţine sarcina, nu trebuie să mă panichez. Din nefericire, spre miezul nopţii, durerile au devenit de nesuportat. Când a sosit soţul meu de la servici, a fost nevoit să cheme Salvarea. Nu era timp de ajuns în Bucureşti.

Doamne, mai bine luam un taxi, căci în Salvare, în ciuda durerii care mă chinuia, a trebuit ca şi eu şi soţul meu să ne ţinem de scaunele din faţă. Asistenta m-a predat la Internări, mi-a urat baftă şi dusă a fost. Asistenta de la internări a chemat doctoriţa de gardă. Înainte să vină aceasta, mi-am amintit că am o fostă vecină din copilărie care era tot asistentă la maternitate. Am întrebat de ea şi, minune, era de gardă ! A coborât, a vorbit cu doctoriţa de gardă şi a rugat-o să aibă grijă de mine.

Doctoriţa, cu ochii cârpiţi de somn şi cam deranjată de ora "nepotrivită" la care a trebuit să mă controleze, mi-a spus că e totul în ordine, că nu este colul deschis şi m-a trimis pe secţie însoţită de prietena mea asistenta. Soţului meu, evident nu i-au dat voie să stea cu mine. Pe el l-a trimis acasă spunând că totul e în regulă.

Din nefericire, la acea dată eu nu aveam telefon mobil. De acasă am plecat cu pijama, cu halat, cu lenjerie intimă, cu medicamentele, cu absorbante şi, evident cu bani.

La indicaţiile doctoriţei de gardă mi-au făcut nu ştiu ce injecţie şi m-au lăsat într-o rezervă unde mai erau alte două femei. Mi-au spus să mă aşez pe partea stângă, să stau liniştită căci vor trece durerile şi că nu este nici un pericol. Am încercat să stau cuminte în pat, dar durerile se înteţeau pe măsură ce trecea timpul. Mi-a venit să vomez, ceea ce am şi făcut, m-am deranjat la stomac şi m-am dus în mai multe rânduri la baie (nu spun ce greu îmi era, având în vedere condiţiile infecte de la baie, să îmi fac şi o mică toaletă locală după aceea, de jenă ca nu cumva să fie nevoie de un control şi să mă fac de râs în faţa doctorului).

Pe măsură ce trecea timpul, simţeam că ceva nu este în ordine. M-am dus la asistenta de gardă de pe secţie şi i-am spus ce simt.

Deci, nu mă putea durea aşa cum povesteam. Ci doar făceam fiţe. Închipuie-ţi, NU aveam voie să mă doară astfel, deoarece "doamna doctor a scris în fişă col închis".

A trebuit să mă întorc în salon şi să încerc să stau cuminte. În tot acest timp durerile se înteţeau, am început să mă plimb pe culoarele spitalului, întrucât mă jenam să deranjez somnul doamnelor însărcinate din rezerva în care stăteam.

A mai trecut ceva timp şi la un moment dat am simţit şi am văzut cum pantalonii de pijama mi se umplu de sânge. Mi-am luat inima în dinţi şi am deranjat-o din nou pe dragalaşa de asistentă, care atunci când a văzut cum stau lucrurile, m-a trimis să îmi iau lucrurile din salon, căci "nu mai este de competenţa secţiei la care am fost internată". Asta se întâmpla pe la ora 5.30.

. M-am dus cu el în mâna mea în cabinetul asistentelor, care m-au întrebat "şi noi ce să-ţi facem acum ?". Nu am avut puterea să privesc copilaşul prea bine. Nu o să ştiu niciodată ce era, dar pot să spun că i-am văzut mânuţele cu degeţelele formate, picioruşele, căpşorul. E o imagine care mi s-a întipărit adânc în creier şi pe care o mai văd câteodată şi după cei 5 ani care au trecut de atunci. Mi-au tăiat cordonul omblical, au aşezat fătul într-o tăviţă pe jos şi au chemat o infirmieră căreia i-au spus să ia "gunoiul ăla" de acolo. Cuvintele acelea mi-au ars sufletul. Copilaşul meu trebuia aruncat la gunoi ! Nu am plâns la durerea fizică care mă încerca, ci mi-au înfipt ele un cui în suflet cu vorbele acelea. Abia atunci am început să plâng. Lacrimile îmi curgeau pe faţă, dar în mine urla sufletul.

Nu am să uit niciodată vorbele care s-au spus în noaptea aceea. Nu am să pot uita vreodată tot ce s-a întâmplat în noaptea aceea.

Abia atunci am început să plâng cu adevărat şi printer suspine i-am spus cât mi-am dorit copilul acesta, că tot timpul acesta am făcut tratament pentru a putea duce până la capăt sarcina şi că pur şi simplu, s-a întâmplat opusul a ceea ce am dorit eu.

I-am mai spus că nu sunt un om fără studii, care nu ştie ce face, că am citit enorm, că m-am documentat pe tot parcursul sarcinii. M-a întrebat a cui pacientă sunt şi i-am spus numele doctoriţei mele.

Mi-a dat de înţeles că trebuie să fiu atentă cu el, dar fiind pe masa de consult, ce aş fi putut face ? Bani aveam, dar putere să fac asta, nu.

Te rog să mă crezi că am stat pe masa aceea până la ora 7.30-8.00 când a apărut doctoriţa mea. Şi asta, graţie fostei mele vecine, asistenta, care a urmărit când soseşte doamna doctor şi a trimis-o direct sus.

Atâta vreme am privit ceasul pe care îl vedeam pe perete, atâta îmi doream să treacă timpul mai repede, atâta ardea sufletul în mine...

Şi umilinţa la care eram supusă era groaznică. Sufletul mă durea ca naiba, trupul îmi era înţepenit, din când în când se deschidea uşa şi mă vedea cineva cu picioarele desfăcute pe masa aceea îngrozitoare. Ţin minte că a intrat chiar şi un şofer de Salvare care s-a "bucurat" de spactacolul oferit de mine pe masă.

Una dintre asistentele din tura de zi s-a îndurat într-un final şi mi-a pus o bucată de material între picioare.

Când a sosit doctoriţa mea, m-a îmbrăţişat, m-a sărutat pe frunte şi a încercat să mă consoleze. M-a chiuretat şi m-au dus apoi în salon. Timp de câteva zile am fost internată în spital, cu perfuzii, cu antibiotice, cu frisoane, cu febră. Doctoriţa mi-a spus că am fost în stare semiseptică datorită modului în care am fost tratată în noaptea aceea.

Şi mi-a mai spus că tot chinul din noaptea aceea a fost de fapt un travaliu în toată regula, că durerile erau de fapt contracţii şi că eu am născut, doar că în loc să nasc un bebeluş de 40 de săptămâni, am născut unul de 16 săptămâni.

A fost îngrozitor. Nu pot să-ţi spun durerea, nu sunt cuvinte suficiente pentru a o descrie. Simţeam că mă prabuşesc. Lumea în jurul meu se prăbuşea. Vecina mea, asistenta, a fost cea care mi-a anunţat soţul şi mama. Nu am cuvinte să-ţi spun ce simţeam şi că pe lângă durerea mea, mă durea deja şi suferinţa soţului meu şi a părinţilor mei.

Fizic mi-am revenit după un timp, dar psihic, poate mai bine de un an nu am fost om. Nu am trăit. Am vegetat pur şi simplu. Şi acum simt că lipseşte un an din viaţa mea.

Simţeam că mă îndepărtez de omul pe care îl iubesc mai mult decât orice. Simţeam că nu merit să fiu numită femeie. Simţeam că trebuie să îi redau libertatea soţului meu pentru a-şi găsi o femeie care să îi dăruiască un copil dacă eu tot nu puteam.

Mă duceam la serviciu, îmi făceam treaba ca un roboţel, dar veneam acasă şi mă închideam în lumea mea. O lume din care nici măcar soţul meu nu mai făcea parte. Căci simţeam că nu îl merit, că nu merit să păstrez un asemenea om minunat, că nu am dreptul să îl fac nefericit. Am fost atât de aproape de a claca. Mă simţeam pe marginea unei prăpăstii şi nu reuşeam, cu toată dragostea, atenţia şi căldura cu care mă înconjura soţul meu, să nu mă scufund şi mai tare.

Multă vreme mi-am ţinut soţul la distanţă. Eram eu şi durerea mea. Acum realizez cât eram de egoistă. Şi el suferea. Dar în tăcere. Încercând să mă susţină pe mine. Să mă ajute să merg mai departe, să mă ajute să mă ridic. Dacă nu era un om atât de special, probabil că ar fi plecat. Eu simţeam că nu mai am nimic de oferit. Mă simţeam pierdută. Fără rost pe lumea aceasta.

Prima reacţie după pierderea de sarcină, a fost : "va trece o perioadă, se va reface organismul şi voi încerca din nou" . Timpul care mi-a fost necesar să mă vindec a adus în suflet şi o mare temere. Dacă se va întâmpla din nou? Ce voi face? Cum mă voi ridica din nou ? Voi mai putea să redevin om ? Cum aş putea face faţă unei noi nenorociri ?

A trecut aproape un an până când, cu ajutorul bunului Dumnezeu, am reuşit să depăşesc momentul. Am reuşit să ies din transa aceea în care mă aflam. Din ceaţa aceea în care pluteam.

Apoi, au trecut 4 ani în care, probabil temerile au cântărit atât de puternic încât nu am mai rămas însărcinată. Pur şi simplu, fără un motiv fizic bine întemeiat, nu am mai rămas însărcinată. Cred că subconştientul meu lucra.

Atunci când renunţasem la orice speranţă, când mă consolasem cu gândul că poate Dumnezeu consideră că nu pot sau că nu merit să aduc pe lume un copilaş, anul trecut, cam tot pe vremea aceasta am rămas însărcinată. Am considerat atunci că s-a întâmplat un miracol. Eram din nou atâta de fericită. Speram ca, în ciuda vârstei (39 ani), de data aceasta voi reuşi să îi dăruiesc soţului meu bucuria de a deveni tatăl unei micuţe minunate, aşa cum ne doream.

Doctoriţa, drăguţă, răbdătoare, m-a ascultat, mi-a spus că e puţin cam târziu datorită vârstei mele, că sunt riscuri mult mai mari decât atunci când eşti mai tânără şi că urmează să facem mai multe investigaţii de-a lungul sarcinii pentru a ne asigura că totul este în regulă (triplul test, amniocenteză, ş.a.).

Mi-a dat tratament pentru dezvoltarea normală a sarcinii şi m-a trimis ca în scurtă vreme să fac un ecograf 4D pentru a avea de la început o imagine clară a sarcinii. Am spus că sunt pregătită pentru orice, că îmi doresc din tot sufletul să fie bine de data aceasta. Mi-am impus să am un moral bun, să nu mă gândesc la ce se întâmplase în trecut şi mi-am spus tot timpul că de data asta va fi bine. Am încercat tot timpul să gândesc pozitiv.

În aceeaşi zi, m-am dus la doctoriţa ginecolog, cu o urmă de speranţă în suflet că se mai poate face ceva. Creierul meu îmi spunea că nu, dar inima încă spera. Doamne, ce mai speram !

Ambele doctoriţe, atât cea care mi-a făcut investigaţiile la ecograf, cât şi doctoriţa ginecolog, au spus că este un caz rar. Cvadrupleţi, fără gemeni în familii, deci fără moştenire genetică, fără nici un fel de tratament este un caz rar. Chiar şi cei de la Polizu au făcut mai multe fotografii după imaginea de pe ecograf. Din nefericire, nici măcar unul dintre fetuşi nu era viabil.

Şi astfel s-a încheiat definitiv speranţa că în viaţa aceasta voi reuşi să aduc pe lume fetiţa mult dorită. Căreia îi alesesem şi un nume : Dariana. De fapt copilul dorit.

Doare tare să ştii că unui om minunat cum este soţul meu nu îi pot dărui cel mai de preţ dar. Deşi îl merită. El spune că nu s-a căsătorit cu mine pentru a-i face copii, ci că m-a dorit şi mă doreşte pentru omul care sunt. Pentru sufletul pe care îl am, pentru sprijinul pe care il ofer şi pentru faptul că i-am umplut inima. Pentru tot ce i-am dăruit.

Singura mea consolare a fost că ştie El, bunul Dumnezeu ce face . Nu am dreptul să judec şi nu am căderea să o fac.

Povestindu-i prin ce am trecut doctoriţei mele de familie, un om minunat, cu un suflet uriaş, dânsa mi-a spus : "gândeşte-te Mihaela, corb la corb nu-şi scoate ochii. Directoarea Direcţiei de Sănătate Publică (de atunci) este medic ginecolog, colega lor. Crezi că vei avea câştig de cauză ? E cuvântul tău contra cuvântului lor. Pe cine crezi că vor crede ? Lumea asta a noastră, a medicilor, deşi şi eu fac parte din ea, e urâtă".

Poate că am făcut rău că nu am încercat să schimb nimic atunci. Dar, drept să-ţi spun, faţă de pierderea suferită, orice altceva mi se părea lipsit de importanţă.

Au trecut de atunci 5 ani, eu nu am uitat, doar timpul a mai atenuat puţin din durerea uriaşă de atunci.

Crede-mă că nu pot nici acum, după atâta vreme să trec pe lângă clădirea maternităţii fără să am un sentiment de profund dezgust faţă de ce se întâmplă acolo. Pur şi simplu am repulsie şi să privesc clădirea în sine.

Realizez că e timpul şi cazul să se schimbe ceva în sistem. Să se schimbe o mentalitate.

Îmi doresc din tot sufletul ca demersurile tale să aibă sorţi de izbândă.

Pentru comentarii sau sugestii pe tema acestui material , ori daca ati trecut prin situatii similare si credeti ca ele trebuie cunoscute si reclamate autoritatilor si Justitiei, va invit sa imi scrieti la adresa

POVESTI DE SUCCES AFLA MAI MULTE...